„Gata, putem să oprim?”
E retorică întrebarea. Eu deja m-am oprit. Prea multe mirosuri, prea multă alteritate. Cumva, Asia mă năucește în fiecare zi și reușește să mă aducă în starea de uimire primară, neexperimentată din copilărie. E o altă lume aici, nu doar un alt continent, un spațiu care te provoacă și fizic, nu doar mental. De la elefanții care merg pe stradă la maimuțele care mai au puțin și se cațără pe tine, de la explozia de orhidee din Singapore la oamenii extenuați, cărați la muncă de dubițe zăbrelite, în Myanmar. Totul e altfel – gemul de ananas, florile de frangipani, căldura, culoarea apei, condimentele și ideea de condiment, aglomerația urbană, mătasea, transportul, comerțul, totul, absolut totul te ține în alertă, într-o perpetuă stare de explorare.
Unde e limita mea? Până în ce punct mă adaptez? Ce e impuls firesc, ce e condiționare culturală?
Credeam că știu bine să navighez printre întrebările astea, dar uite că nu știu. Cu telefonul în mână, încercând să filmez relatări amuzante de călătorie, m-am blocat aici, în fața acestei farfurii cu viermi și scorpion prăjit. Îmi simt stomacul în gât, mi s-au înroșit urechile, îmi arde jumătate de cap și simt că dacă mă mai uit o singură dată în direcția… festinului, o să capotez.
Mai târziu, pe o bancă, în timp ce beau cu înghițituri mici dintr-un pahar cu apă benignă, îmi repet că, fără doar și poate, gustul însuși e construit de context, că dacă m-aș fi născut aici, în inima Thailandei, aș fi ronțăit, probabil, piciorușe de scorpion ca pe popcorn, posibil cu încântare și fără să caut disperată antiemetice în geantă. Așa, îmi imaginez gustul, îl transport automat în oroarea de insecte care poate că nu e instinct de conservare, ci, pur și simplu, prejudecată culturală. Trec peste episod cu oarece umbre, numai că el se întoarce. Alteritatea, la care credeam că mă raportez mai degrabă cu fascinație, îmi aruncă în față provocare după provocare: înghețată de durian, supă la micul dejun, frigărui de crocodil, tocăniță de șarpe.
După nici o săptămână, lucrurile sunt clare – mănânc numai orez și biscuiți cu gem de ananas. Râd de mine de câte ori am ocazia pe tema asta, dar învăț, nu exclusiv amuzată, că sunt mai conservatoare decât credeam. Culinar, cel puțin.
Iată că, dezamăgire!, mă credeam călătoare și sunt, de fapt, turistă. Vânez supermarket-urile cu speranța că voi da peste înghețată mainstream și fac kilometri pe jos, la peste 40 de grade, pentru o tonetă pe care scrie Haagen Dazs. Întreb constant ce este carnea din farfuria mea până mă hotărăsc să renunț la carne complet, pentru siguranță.
„Auzi, tu pe-aici nu prea mănânci…”
Nu prea. Și, pe măsură ce dieta mea devine mai minimalistă, mă gândesc la felul în care corpul își traduce condiționările mentale. La ce și cât spun ele despre noi. La cât de convinși de lipsa noastră de rezerve cu privire la alt spațiu plecăm în călătorie și la cum, mai devreme sau mai târziu, ne trezim față în față cu propriul impuls de respingere. Le judecăm mâncarea și felul de a fi, ne distanțăm de gustul străin și lăsăm buza superioară să se ridice a dezgust. Totul în timp ce continuăm să ne considerăm deschiși la minte și mereu curioși în legătură cu lumea, cu diversitatea ei, cu tot ce emană exotism. Exotismul e reprezentat de un celălalt care, în situația dată, are o relație culturală cu mâncarea care ne e străină. Copilăria lui nu a fost jalonată de piept de pui la cuptor și supă de zarzavat. Aici, eu sunt străina a cărei reacție la mâncarea locală e rizibilă. Oamenii știu și se așteaptă la modul incoerent în care mi se modifică fața când farfuria nu conține bucăți din trecutul meu european. Reacția asta e cealaltă față a curiozității monetizate, în fond. Și ea, la rândul ei, mă transformă într-un clișeu, în vizitatoarea neexperimentată a unui spațiu la care nu se poate acorda pe deplin.
Acasă, postăm filmarea pe o rețea de socializare și publicul râde intens de operatoarea căreia-i tremură mâna în fața scorpionului la grătar. Râd și eu, dar nu e râsul meu. În valul de greață am învățat, în fond, ceva nou despre mine, despre limite și condiționări. Oare aș fi putut trece dincolo, în tabăra inițiaților în ale bucătăriei thailandeze? Sau sunt pe veci sortită variantelor mai puțin condimentate de tom yum? Mi-ar fi luat mai mult timp, mai mult exercițiu sau, pur și simplu, aș fi cedat nervos înainte să încerc a doua oară? Cum înclin către ultima posibilitate, îmi dau seama că nu doar privirea e focalizată de ideile din spatele frunții. La fel sunt mirosul, gustul, atingerea. La fel suntem noi, colecții de interpretări familiare ale lumii, zgândărite periodic de nevoia de explorare.
„Păcat că n-ai vrut să-ncerci. Avea gust de pui.”
Ioana Bâldea Constantinescu
Dezgust. Ilustrație: Daniel Ivașcu
