„Te arunc în fața mașinii!”
Amuțim cu toții. Suntem un grup eclectic, unit de ora matinală care ne poartă pe fiecare spre serviciile noastre. Mama care târa un copilaș refractar spre grădiniță, sau spre medic, sau spre o bunică abonată la rolul de baby-sitter nu era în niciun fel discordantă în peisaj. Pe jumătate adormiți, copiii alunecă brusc într-un tantrum care înroșește părintele, pe care se cațără pavlovian privirile străzii. Sunt mereu acuzatoare, ca și cum ar fi făcut ceva rău, ca și cum nu toți copiii ar fi supărați dimineața pe mâinile care-i extrag din pătuț și-i mână spre viața diurnă înregimentată instituțional. Îmi e mereu milă de reflectorul care se pune pe ei, de instructajul care vine de pe margine.
Mama aceasta, însă, care zguduie copilul, îl agită în direcția mașinilor și urlă ne sperie pe toți. Instinctiv ridicăm mâinile între copil și stradă, schimbăm priviri îngrozite și nu, nu-i atingem, nu spunem nimic, sau poate că spunem, dar nu ne auzim vocile, doar timpul ni se oprește în gât până când ea lasă brațele în jos. Când ea smucește copilul departe de grupul reunit de oroare în fața trecerii de pietoni, suntem aproape în același punct. O senzație stranie de neputință mânioasă, de revoltă interioară, din cele care-ți tulbură stomacul, pune stăpânire pe fiecare. Se schimbă câteva cuvinte pierite, nimic din discursurile obișnuite despre maternitate și parenting contemporan. Ne-a secat momentul ăsta.
Când, în sfârșit, se face verde, pornim către celălalt trotuar de parcă am înota spre liman. În jur se aud claxoane și toate zgomotele unui oraș grăbit și violent dimineața, când plouă cu apelative și frustrări care se revarsă, din belșug, printre noxe și pe caldarâm. Scena îmi rămâne însă lipită pe sub pleoape. Toată ziua mă întreb cât nesomn, câtă durere, ce anume, până la urmă, te face să îndrepți un copil, copilul tău, în calea mașinii? Când și cum se trece linia aceea care desparte supărarea cotidiană de irațional, reproșul de violență, admonestarea de abuz? Când scapi volanul din mână, când pierzi legătura cu turnul de control?
E greu de spus, mai ales într-o cultură ca a noastră în care pumnul cade prea des în masă și răstitul, smucitul, pocnitul sunt normă, nu derapaj. Se vede inclusiv la nivel lexical – unde dă mama crește și eu te-am făcut, eu te omor sunt fraze care, din păcate, nu vor să cadă în desuet. De ce fierbe așa ușor sângele, de ce ne ia valul, de ce ne anulăm uman așa ușor? Sunt multe răspunsuri – pentru că rădăcina furiei e înfiptă adânc în durerile trecutului, în stresul de zi cu zi și, în cele din urmă, în supraexpunerea la agresiune ca model unic de comunicare. Poate de aceea evadarea din strânsoarea furiei, pentru mulți un proces intens teoretizat, în n pași mai mult sau mai puțin corecți, e, în cele din urmă, un model de libertate.
Mă întreb, în drum spre casă, ce anume ar fi putut-o elibera pe mama (posibil extenuată și abuzată la rândul ei) care și-a ridicat copilul în direcția mașinii. Ce faci când simți că-ți trece apa peste cap? Cum scapi din unica rutină care-ți este familiară? De pe margine poți să tragi aer în piept, să numeri până la zece și să-ți pui supărarea în cuvinte. Din interiorul vârtejului e infinit mai greu.
Mă gândesc la cum ne-am zburătăcit ca porumbeii noi, toți ceilalți, o microcomunitate îngrozită de trecători mult prea familiarizați cu violența. Ne-am speriat, totuși. Ne-a fost teamă pentru ei. Am reacționat instinctiv, am purtat durerea mai departe, poate, peste zi.
Și poate că îmblânzirea e tot un efort de echipă. Să dai volumul vocii mai jos, să înveți să ajuți, să fii cel care nu mai lovește, nu mai amenință, nu mai sancționează. Să poți un pic mai mult atunci când nu mai poți. Să nu ajungi niciodată acolo unde te pierzi pe tine și riști să-i pierzi pe cei pe care-i iubești. Să fii mereu în tabăra celui care încearcă. Să găsești cuvintele care țin locul urletului. Să te pui între ei și mașină, să fii șoferul care încetinește, să găsești cuvintele.
În adâncurile comunicării, iubim, în fond și la urma urmei, ca pe ochii din cap, ca pe lumina ochilor. Ar trebui să fie suficient.
Ioana Bâldea Constantinescu
Furie. Ilustrație: Daniel Ivașcu
