N-aș putea trăi fără a compune și n-aș putea compune dacă n-aș cânta.
foto: Florin Ghenade / ConnectArts
Cine vă citește CV-ul rămâne impresionat de numărul considerabil de premii câștigate, când pentru interpretarea pianistică, când pentru compoziții. Însă, fiecare laureat generează automat și frustrările celor ce n-au atins podiumul, dar se cred mai buni decât el sau chiar nedreptățiți. Credeți că muzica trebuie să aibă neapărat legătură cu acest tip de concurență acerbă? Și cu competitivitatea înțeleasă în mod asemănător sportului?
Pentru mine, concursul este mai mult un prilej de a mă autodepăși, este o provocare componistică destul de restrictivă care îmi obligă ideile și gândurile să se adune și să se concretizeze, pentru a servi cât mai bine temei propuse de organizatori. Nu este cu nimic mai puțin autentic decât procesul de a scrie ceva din pură inspirație spontană, este doar vorba de elementul declanșator, de stimul. Cât despre împărțirea participanților unui concurs în laureați și pierzători, deși nu este neapărat un aspect plăcut, cred că este vorba de asumarea acestui „risc” de fiecare concurent în parte. Pentru mine, chiar și verdictul negativ al unei jurizări (în condițiile în care aceasta este de bună credință, etică) face parte din procesul de maturizare artistică, mă provoacă să mai încerc, să perseverez.
Care credeți că sunt plusurile și minusurile pe care le generează, în activitatea componistică, vârsta dumneavoastră (notă: 24 ani în momentul interviului)? Cum poate fi estompat estetic patosul tinereții?
La o vârstă încă fragedă îți lipsește experiența. Ca în orice alt domeniu, în compoziție experiența se acumulează în timp și face parte din procesul de dezvoltare a spiritului creator, de cristalizare a personalității componistice. Acest aspect poate fi însă compensat – într-o oarecare măsură – de orele petrecute lucrând, de frecvența cu care compui, de diversitatea proiectelor la care iei parte. Ce altă perioadă mai potrivită acumulării accelerate de experiențe, decât cea a școlii și studenției? Nu văd însă de ce ar trebui estompată estetica lucrărilor de tinerețe, ci din contră, înțeleasă, exploatată și direcționată către multiple alte straturi de profunzime expresivă.
Pe lângă pian, v-ați apropiat și de alte instrumente: chitară, flaut, contrabas sau percuție. Compuneți. Colaborați cu trupe ca Les Elephantes Bizarres, Radu Vâlcu Quintet, Mosaic International Project și Zmei3, dar și cu muzicieni de jazz. Mai mult, aveți chiar un proiect personal, Andrei Petrache Trio. Știți să și refuzați? 🙂 Să spuneți „nu” unor colaborări care v-ar putea afecta prioritățile artistice sau pe cele de viață?
Îmi este, într-adevăr, greu să refuz proiecte. Ceva din mine se teme că poate acolo s-a ratat șansa unei noi experiențe importante, dincolo poate de cea a unor conexiuni sociale sau a unor noi tărâmuri muzicale, neexploatate până atunci. Cred însă că totul face parte dintr-o perioadă de acumulare intensivă și că, în timp, totul se va cerne și vor rămâne doar esențele mai tari, proiectele puternice și preocupările care îmi oferă satisfacție și în care mă regăsesc cu adevărat.
L-am cunoscut, cu ceva timp în urmă, pe Mihai Ivașcu, un tânăr poet căruia i-am citit cărțile și pe care îl apreciez de la distanță. Cum s-au născut cele cinci compoziții inspirate chiar de poeziile lui?
Frumoasa colaborare cu Mihai Ivașcu a luat naștere în cadrul ediției ConnectArts de anul trecut, unde conceptul a alăturat poezia contemporană de exprimarea muzicală a jazzului modern, punând aceste două lumi față în față și propunând un melanj al artelor potențate reciproc. Fiecare dintre cele cinci piese are la bază o altă poezie, iar procesul de compoziție pentru formula de trio (pian, bas, tobe) a fost strâns legat de sentimentele pe care mi le exprimau rândurile lui Mihai.
Putem vorbi de tipuri diferite de emoție, atunci când ne referim la literatură și la muzică?
Cred că da, cred că ne ating în moduri diferite. De altfel, nu cunosc prea multe detalii, dar știu că la nivel neuronal au loc diferite tipuri de activități, în citire față de audiere, ceea ce automat s-ar traduce în perceperea diferită a mesajelor expresive. Intuiesc că sunt diferențe de activitate neuronală și între un compozitor și un scriitor.
După absolvirea Colegiului Național de Muzică „George Enescu”, la secția Pian, ați obținut Licența de Compoziție Clasică în cadrul Conservatorului bucureștean. Apoi, ați hotărât să vă completați studiile, urmând și specializarea Dirijat Orchestră, în cadrul aceleiași universități. Instrument – compoziție – dirijat: credeți că este triada ce poate descrie complet evoluția unui muzician?
Pentru mine toate converg, se completează și îmi oferă acces la laturi diferite de exprimare artistică, dar și la diferite puncte de vedere asupra muzicii ca fenomen artistic. Nu știu dacă în timp voi avea capacitatea de a le dezvolta și practica simultan, pe toate la un nivel înalt, însă deocamdată certitudinea este că n-aș putea trăi fără a compune și n-aș putea compune dacă n-aș cânta la pian. Dirijatul este încă o uriașă zonă de cunoaștere, în care simt că abia am intrat; așadar, va mai dura până să mă facă dependent.
Muzică, muzică, muzică… Asta pare a fi viața dumneavoastră. Cum vă afectează relația cu ceilalți, muzica și timpul pe care i-l dedicați? Cum vă completați cultura personală, având în vedere că muzicianul este un artist care se învârte printre artiști? Cu care trebuie să comunice și în afara specificului muzical.
Da, așa și este, în mare parte, despre muzică. Majoritatea prietenilor mei sunt muzicieni, și de multe ori repetițiile sunt și prilejul acelor întrevederi amicale, al socializării prietenești. Recunosc, însă, că am unele goluri de cunoaștere în cultura generală; mă lupt să îmi integrez o rutină de citit în programul zilnic, să mai ajung la montarea unei piese de teatru sau să mai vizionez un film bun, când și când.
Ați participat, nu de mult, la un proiect pentru care ați scris muzică pentru un joc video. Urmează întrebarea pe care o pun tânărului Andrei Petrache: sunteți un gamer? În cazul că da, ne puteți spune dacă trăiți emoții asemănătoare în fața consolei și în fața claviaturii de pian?
Nu sunt un gamer, nu aș mai avea timpul necesar unei astfel de preocupări. Însă, normal, am jucat felurite titluri pe calculator în copilărie – mai ales cele de strategie știu că îmi erau dragi. Așa că mi-a surâs ideea acelui proiect: muzica pentru jocuri este o zonă interesantă, în care mi-ar plăcea să mai activez.
Care-i faza cu gătitul? Și ce ne-ați recomanda să nu ratăm dintre rețetele preparate de dumneavoastră?
Transfer creativitatea de pe hârtia cu portative în bucătărie și văd ce-mi iese – de aceea nici nu prea urmez rețete, îmi place să echilibrez lucrurile din ochi și gust. De cele mai multe ori, cu puțină intuiție, ingrediente bune și spontaneitate, rezultă lucruri bune și gustoase – încerc, în același timp, să fie și sănătoase. Pentru mine, gătitul este și o metodă de relaxare a creierului, care îmi permite să fac și ceva productiv. Ce poate fi mai terapeutic decât frământarea unui aluat cu mâna?
a consemnat
Călin Torsan
