Interviu cu Aurelian Băcan

Foto: Felix Vratny

Vă aflați în postura altui muzician intervievat de mine, domnul Cătălin Ștefănescu, adică sunteți și interpret și compozitor. Îmi permit, așadar, ca înainte de toate să vă întreb exact ce l-am întrebat pe dumnealui: ne puteți familiariza cu tipurile diferite de emoție (unele având, în cazul interpreților, chiar o influență negativă asupra execuției muzicale) pe care le trăiți sau le-ați trăit în această ipostază dublă? Unde v-ați simțit mai confortabil: pe scenă sau în scaunul spectatorului, ascultând interpretarea unei compoziții personale?

În primul rând, aș dori să vă mulțumesc pentru interesul acordat activității mele. Sunt absolut înmărmurit de nivelul de cunoștințe pe care l-ați dobândit în cercetarea dumneavoastră despre creația și viața mea. Mă simt flatat, dar și onorat; voi face tot ceea ce îmi stă în putință pentru a-mi ridica răspunsurile la nivelul întrebărilor adresate de dumneavoastră.

Revenind la întrebare, de fapt la a doua parte din întrebare, aș bifurca confortul în două planuri: fizic și emoțional. Bineînțeles că aleg confortul fizic în scaunul de ascultător, însă în cazul celui emoțional îl prefer pe cel scenic. Iar de-aici se naște o nouă întrebare: de ce? Simplu: pentru că pe scenă eu dețin controlul și sunt complet răspunzător pentru acțiunile mele, respectiv pentru performanța mea, iar atunci când tu deții controlul, este normal că te simți mai confortabil. De cealaltă baricadă, în schimb, din postura de ascultător al propriei creații, emoțiile tale sunt supuse unor variabile pe care nu poți să le controlezi – și de aici și disconfortul.

Acum, referitor la prima întrebare. Aceasta necesită un răspuns mai complex.

Trebuie să stabilim niște fundamente. Ce face un compozitor? Un compozitor creează un mesaj artistic. Mesajul se naște în forul interior, în imaginație și se altoiește din sursele cu care se înconjoară creatorul: mediu, experiențe, artă, știință, tehnologie, axă temporală – prezent, trecut sau viitor etc.. Odată conturat, mesajul trece prin procesul de codificare, adică mesajul se transformă în note sau simboluri muzicale care se reconstruiesc odată ce sunt așezate pe hârtie. De obicei, trecerea din planul imaginar în planul fizic distorsionează imaginea pe care o are autorul asupra mesajului său, de aceea este nevoie de revizuiri și ajustări, astfel încât codul să fie cât mai fidel mesajului. Pe scurt, cam acesta ar fi parcursul compunerii unei lucrări muzicale.

Ce face un interpret? Un interpret creează un canal de transmitere a mesajului artistic. Mai exact, interpretul primește mesajul codificat, îl decodifică, extrage mesajul compozitorului și îl transmite mai departe publicului. Cu cât codul este mai clar și mai explicit, cu atât mesajul este mai bine înțeles de către interpret și, prin urmare, ajunge mai repede în conștiința audienței. Este interpretul un creator? Categoric! Fără el, partitura ar rămâne doar o bucată de hârtie, neavând nici o însemnătate pentru public; el creează, în fapt, muzica. Dacă un compozitor creează viitor, un interpret creează prezent.

Având delimitate rolurile fiecăruia, putem să vorbim și despre emoții. Însă nu îmi este clar la ce vă referiți spunând că „unele având, în cazul interpreților, chiar o influență negativă asupra execuției muzicale”. Dacă vă referiți la faptul că s-ar putea ca emoțiile să tragă în jos prestația unui artist pe scenă… sau că abundența de expresie emoțională va afecta execuția fizică a partiturii muzicale… în ambele variante, vorbim de nivelul de profesionalism al interpretului. Un interpret ar trebui să știe să își gestioneze și să folosească în sprijinul său emoțiile de scenă, la fel cum ar trebui să găsească acel echilibru subtil între rațional vs. emoțional, când vine vorba de expresia muzicală, astfel încât mesajul să fie corect transmis și, în același timp, încărcătura emoțională să nu fie afectată.

Sunt foarte curios ce a răspuns domnul Ștefănescu (un muzician pe care îl stimez foarte mult). Cred că diferența emoțiilor provine din cele două roluri distincte pe care cele două ramuri le împlinesc. Compozitorul este un constructor, un arhitect, el are mai mult timp ca să își proiecteze mesajul; în schimb, interpretul este un aventurier, oricât de bine s-ar fi pregătit; momentul de scenă este unul spontan și unic, supus multor variabile interne și externe. Chiar dacă modalitatea de exprimare este diferită, rădăcina emoțiilor rămâne aceeași, în ambele ipostaze. Sper că v-am răspuns la întrebare.

Ați scris o lucrare pentru vioară solo, The Pain (Suferința), contemplând un tablou al pictorului rus Ilya Repin. Sursa de inspirație a compoziției ne sugerează că există posibilitatea redării emoției plastice prin sunete. Totuși, prin ce se distinge afectivitatea muzicală față de cea din alte zone artistice? Și care ar fi poziția diferită a piesei dumneavoastră, față de celebra suită pentru pian a lui Musorgski, Tablouri dintr-o expoziție?

Voi porni de la piesa mea. Am vizualizat tabloul, m-am documentat asupra subiectului și mi-am construit o dramaturgie emoțională proprie, adică mi-am creat propriul mesaj, pornind de la răspunsul meu emoțional provocat de pictură. Altfel spus, muzica s-a născut din înțelesul pe care i l-am atribuit eu picturii, și nu de la pictura în sine. Dacă întrebi un poet care este cea mai pură și mai penetrantă formă de expresie artistică, îți va răspunde că poezia. Aceeași întrebare, pentru un pictor, va avea ca răspuns pictura; la fel și pentru un muzician, muzica… etc.. Nu cred că există o formă de artă „mai” altfel ca celelalte. Arta este artă și este de nediferențiat. Ce diferă sunt pozițiile noastre perceptuale față de ea. Normal că un om care percepe lumea prin prisma vizualului va avea o predilecție pentru pictură, sculptură, teatru; cel auditiv, pentru muzică etc.. Sau momentele emoționale din viața noastră, cu care am asociat un anumit tip de artă, pot influența afinitatea noastră către o ramură sau alta ale artei. Câți dintre noi nu am iubit poezia lui Eminescu în anii de liceu ai adolescenței? Te identificai cu ea, îți venea ca o mănușă stărilor tale interioare. În concluzie, ceea ce vreau să subliniez este că afectivitatea din muzică diferă față de cea din celelalte zone artistice, doar prin percepția individuală a fiecărui consumator de artă în parte.

În Tablourile lui Musorgski există un oarecare fir narativ, iar muzica reflectă în mare măsură imaginile vizuale prezente în picturile expoziției. În The Pain, accentul este pus mai mult pe înțelesul mesajului, decât pe o redare imagistică prin sunete muzicale.

O altă apropiere de genuri proxime vizează și compoziția Autoportret, influențată subtil de cartea lui Octavian Paler, Eul detestabil, dar și de capodoperele pictorului norvegian Edvard Munch. În prelungirea denumirii celor trei părți ale cvintetului dumneavoastră, v-aș întreba: este arta un țipăt declanșat de neconcordanța artistului cu lumea? care este visul pe care l-ați vrea împlinit cândva? unde v-ați dezlănțuit mai des: scriind partituri sau suflând în clarinet?

Eu nu cred că imaginea „artistului neînțeles” își mai are loc în societatea contemporană. Cu atât mai mult, nu sunt de acord că „arta ar fi un țipăt declanșat de neconcordanța artistului cu lumea”. Hai să explicăm puțin fenomenul. Din dorința de a romantiza cât mai mult viețile artiștilor, beletristica și filmele au accentuat și exagerat emisfera telenovelistică din biografiile artiștilor (cu câteva excepții, bineînțeles). Bach, Mozart, Beethoven etc. nu au fost înțeleși în timpul vieții – perfect adevărat! Dar, de ce? Pentru că nivelul cultural general al societății (global vorbind) era extrem de redus, și atunci normal că exista o mare majoritate care nu era pregătită să înțeleagă și să aprecieze capodoperele acestora. Ba, mai mult, existau oameni (chiar dacă puțini) care erau foarte conștienți de valoarea artistică incomensurabilă a acestor genii. Și – de ce să nu spunem adevărul? – au avut parte și de intense perioade de recunoaștere și apreciere. Revenind la contemporaneitate, consider că într-o lume în care magia tehnologiei este atât de prezentă în viața noastră, când viteza comunicării cunoaște o dezvoltare fără precedent în istoria omenirii, când nivelul de trai este într-o continuă creștere (deși avem, în continuare, multe țări subdezvoltate) – în fine, vorbesc acum la modul general – îmi este foarte greu să cred că un artist valoros nu ar avea mijloacele necesare să își facă vocea auzită, văzută, simțită. Pe de altă parte, țipătul nu ar trebui să fie al artistului, ci mai degrabă al unei conștiințe colective reprezentate de vocea artistului, deoarece adevărata artă începe atunci când nu mai este vorba despre tine ca artist.

Visul meu este (sau cel puțin a fost, până în prezent) să fac oamenii fericiți prin muzică. Știu, este mult, dar nu reprezintă o destinație, ci mai mult un proces. Cu fiecare experiență artistică mai pun câte o cărămidă la construcția acestei citadele imaginare, iar pentru dezlănțuirea visului am nevoie de ambele ipostaze: suflăreț și inventator.

Referitor la poemul simfonic Romeo and Juliet, vreau să vă pun o întrebare pusă și compozitorului Sebastian Androne-Nakanishi, autorul muzicii unui spectacol de teatru cu același subiect: mai pot reprezenta surse credibile de inspirație muzicală niște scrieri atât de vechi, precum piesele lui Shakespeare, ce ilustrează moduri de viață complet diferite de cel contemporan? Mai mult, unele care au dat culturii atâtea alte versiuni ce punctează istoria muzicii clasice?

Sebastian este un compozitor absolut fantastic, e la ani lumină… și mă onorează mult asocierea. Doar că, la fel ca și în cazul lucrării The Pain, eu nu am urmărit firul narativ al poveștii. Ba, mai mult, am distorsionat puțin narațiunea, creându-mi o variațiune a subiectului de bază. Am accentuat stările personajelor, am creat un context dramaturgic propriu, care să evidențieze esența percepției mele asupra operei lui Shakespeare. Și da, aceste capodopere vor reprezenta și în viitor surse fantastice de inspirație, pentru că au la bază niște emoții omenești ancestrale, care se regăsesc în noi indiferent de contextul vieții actuale, și care se vor regăsi și în societatea viitoare. La fel cum am și scris despre Romeo and Juliet, povara înaintașilor a fost imensă, însă mi-am asumat faptul că ar putea exista mai multe versiuni asupra aceluiași subiect. Știu că nu este o situație similară, dar cum ar fi să spunem că nu mai trebuie să scriem nici un cvartet de coarde, deoarece sunt zeci de mii deja compuse? Sau piese pentru vioară solo, sau simfonii, sau opere, sau concerte pentru pian etc. Fiecare abordare în parte aduce o contribuție neprețuită artei și umanității în sine.

În prima copilărie ați studiat acordeonul, un detaliu care poate părea picant și surprinzător, măcar la prima vedere. Mai țineți aproape de el? L-ați introdus vreodată sau vă gândiți s-o faceți cândva, printre instrumentele pentru care vă doriți să scrieți?

Acordeonul rămâne prima dragoste și reprezintă primul meu contact cu muzica, atât cu latura interpretativă cât și cu cea compozițională, dar a rămas o amintire… Copil fiind, am compus primele mele lucrări pentru acordeon. Când mă uit la ele cu ochiul muzicianului matur, bineînțeles că mi se par simpliste, dar au o logică muzicală și un simț al melodiei / armoniei / formei impresionante pentru un începător care cunoaște doar notele muzicale de pe portativ. De atunci, nu am mai scris nimic pentru acordeon, și deocamdată nici nu am în plan.

Tot în copilărie ați practicat și tenisul de câmp. Există similitudini între pregătirea unui sportiv de performanță și aceea a unui instrumentist de nivel înalt? Totuși, unde se despart acestea două?

Super întrebare! Pornesc cu ultima: similitudinile se despart când ajungi pe scenă. În rest, e la fel. Aici intrăm într-o zonă cu multe polemici și, într-adevăr, oamenii sunt diferiți și pot avea metode diferite de a ajunge la același rezultat. Îmi expun aici doar punctul meu de vedere.

Consider că factorul cel mai important în cariera unui instrumentist este disciplina. O viziune pe termen lung, coroborată cu pași mici și constanți, face minuni, nu numai în muzică, ci și în viața noastră de zi cu zi. Am trecut prin multe etape, de la viața strictă de armată (impusă de mine, eu nu am făcut niciodată armata), cu un program zilnic fix și foarte bine stabilit, până la cea de „artist neînțeles”, cu un program haotic, dezorganizat, lăsând timpul la voia întâmplării. Și țin să vă mărturisesc că perioadele cele mai prolifice, pline de un real progres, au fost pentru mine cele în care am implementat „regimul militar”. Și nu m-am oprit doar la mine, ci am investigat și viețile artiștilor din vremurile noastre, referitor la poziționarea lor față de disciplină și… există o corelare directă a succesului lor cu disciplina. Chiar dacă, în momentul prezent, un instrumentist pe care îl admiri este foarte dezorganizat, cu siguranță că își permite acest lux pentru că a avut în trecut multe perioade de organizare strictă a timpului său.

Și acum, revenind, da, există foarte multe similitudini între viața unui sportiv și cea a unui instrumentist. Acestea ar fi:

• rutina zilnică;
• programul organizat pe ore fixe;
• detalii exacte asupra a ceea ce faci în orele de studiu / antrenament;
• tactica jocului / pregătire mentală / studiu mental;
• încălzirea (pregătirea corpului pentru începerea studiului / antrenamentului);
• o serie de exerciții zilnice, necesare bunei funcționări a procesului de dezvoltare;
• repetarea, de la rar la repede, a unor mișcări care nu sunt ușor de asimilat (pasaje, salturi, poziții);
• antrenarea jocului sau a muzicii în condiții de stres (imaginar sau autentic);
• mai multe strategii bine definite, în cazul în care ai variabilele x, y, z etc.;
• controlul emoțiilor.

Bănuiesc că aveți în continuare o conduită ascetică în pregătire. Într-o mărturisire făcută pentru Transilvania Reporter, vorbeați chiar de sihăstria presupusă de studiul instrumental. Aveți un algoritm după care vă apropiați de clarinet? Câte ore de pregătire zilnică ați recomanda unui tânăr ce dorește să vă calce pe urme?

În funcție de nivelul la care dorești să ajungi sau să te menții – dar și de obiectivul țintă de profesionalism, la care aspiri – îți setezi și alocarea timpului. Iar în acest moment din viața mea, clarinetul nu mai reprezintă neapărat un scop, ci un mijloc. Referitor la câte ore aș recomanda unui tânăr să studieze… e un aspect foarte relativ și specific pentru fiecare student / elev în parte. Mai importantă decât numărul de ore ar fi concentrarea atenției pe progres și nu pe perfecțiune. Eu nu doresc nimănui să îmi calce pe urme, ci îmi doresc ca fiecare să își făurească propriile sale urme.

Care sunt emoțiile mai ofertante pentru compozitorul Aurelian Băcan? Cele pozitive sau cele negative?

Așa cum le spun și studenților mei, noi, muzicienii suntem chirurgi pe suflete. Dacă un medic poate să îți repare sau să îți readucă la viață corpul, muzica face același lucru cu cea mai de preț și mai intimă parte a noastră. Însă nu știu dacă ar trebui să privim atât de tranșant emoțiile, ca fiind pozitive sau negative… Nu cred că în muzică există o delimitare exactă de alb și negru, ci mai degrabă nuanțe de gri. Cu cât ai la dispoziție o paletă cât mai vastă de stări emoționale, cu atât poți să devii un magician în mânuirea acestora. Iar în măiestria mânuirii lor stă tot secretul unui artist remarcabil. Totuși, înțeleg direcția întrebării, și dacă până mai recent mă simțeam mai bine în mijlocul unei drame, încet-încet – poate și odată cu maturizarea – ajung la emoții mai luminoase, la stări mai puțin crâncene.

Trebuie să nu uităm că emoțiile sunt parte din existența noastră, fie că ne place sau nu, că trebuie să le acceptăm, că reprezintă o latură decisivă în conturarea identității noastre de oameni, și că înțelegerea lor va aduce cu sine un viitor strălucit umanității. Și cum am putea să facem asta, mai bine decât prin artă?

Brăila (orașul natal) sau Clujul (orașul formării)?

Clujul e pe hartă, dar Brăila… în suflet!

a consemnat
Călin Torsan