Fiecare instrument este o culoare, o voce distinctă, și fiecare descrie, prin sonoritatea sa, diverse fațete ale afectelor umane.
Foto: Florin Ghenade
Sunteți compozitor, dar și interpret la chitară clasică sau la alte instrumente cu coarde ciupite. Ne puteți familiariza cu tipurile diferite de emoție (unele având, în cazul interpreților, chiar o influență negativă, deloc benefică execuției muzicale) pe care le trăiți sau le-ați trăit în această ipostază dublă? Unde v-ați simțit mai confortabil: pe scenă sau în scaunul spectatorului, ascultând interpretarea unei compoziții personale?
Mai există și a treia ipostază, aceea în care îmi cânt propriile compozitii. Aici este echilibrul cel mai bun: compozitorului îi este milă de interpret și nu îi scrie pasaje imposibile, iar interpretul înțelege exact ce vrea compozitorul 🙂
Ca interpret, cea mai mare satisfacție este atunci când simți că ai captat în totalitate publicul. Atunci știi că munca ta a fost eficientă, știi că poți să aduci muzica la un nivel emoțional intens și că poți să o transferi, asemenea unui flux energetic, publicului.
În calitate de compozitor e important sa știu că muzica pe care o scriu este bine proporționată și că are o încărcătură afectivă care se răsfrânge, în primul rând, asupra mea. Compozitorul contemporan nu are o viață psihică prea ușoară. Nu am spațiu să detaliez acest aspect, dar o remarcă a unui ascultător, după prima audiție (și ultima) a Concertului nr. 1 pentru chitară și orchestră, este grăitoare: ,,Cătăline, bravo, foarte frumos concertul, dar n-am înțeles nimic!”
Așa că, dacă stau să mă gândesc mai bine, cel mai confortabil mă simt când stau acasă pe canapea și mă uit la un film.
Cu mulți ani în urmă, ați prezentat la Universitatea Națională de Muzică din București lucrarea intitulată… Despre pisici. Cum ați ajuns la o asemenea sursă de inspirație? V-ați gândit vreodată serios la modul în care un animal ar percepe muzica pe care o scrieți?
Nu m-am gândit niciodată serios la asta.
De-a lungul anilor, numele și munca dumneavoastră s-au împletit și cu activitatea a două grupuri muzicale de exprimare diferită: Imago Mundi și Cri Gri. Ați fost intepret în cadrul acestor proiecte, aranjor muzical și, câteodată, chiar compozitor. Cu aceste formule ați cântat și alături de muzicieni amatori. Ce aduce școala, în plus, pentru activitatea muzicală? Și care pot fi minusurile ei?
Cred că trebuie să iubești muzica așa cum o iubește un amator, dar, în același timp, să o cunoști ca un profesionist. Școala ar trebui să te ajute să înțelegi muzica în profunzime și să-ți cultivi aptitudinile muzicale. Școala nu ar trebui să-ti livreze șabloane din care să nu mai poți ieși.
Democratizarea unui instrument aparent la îndemână – așa cum este chitara, folosită în atâtea genuri muzicale minore – este un lucru de dorit? Sau, mai degrabă, nu?
Da, pentru că orice instrument este poarta de intrare spre muzică, iar muzica poate să modeleze omul, indiferent de nivelul la care este făcută.
Revin la trei dintre compozițiile dumneavoastră: studiul Țânțarul, ce atrage atenția (ca în cazul deja amintitei Despre pisici) și prin denumirea incitantă; Variațiuni și temă de colind; și Patru povestioare – la o primă vedere, par singurele lucrări în care nu ați inclus chitara. Ne puteți împărtăși detalii despre ele și despre experiența de-a lucra pentru alte instrumente, cum ar fi oboiul, clarinetul sau flautul?
Țânțarul este pentru chitară.
Fiecare instrument este o culoare, o voce distinctă, și fiecare descrie, prin sonoritatea sa, diverse fațete ale afectelor umane. Tristețea, de exemplu, este apăsătoare la oboi și descrie foarte bine singurătatea; la flaut are nuanțe evocatoare, iar la clarinet este sumbră.
Pornind de la exemplul lui Berlioz, un compozitor celebru care n-a stăpânit convingător nici un instrument muzical (subliniez și coincidența că în copilărie a luat lecții de chitară), vă pun întrebarea: credeți că este obligatoriu ca un compozitor să cunoască foarte bine (măcar) pianul sau un alt instrument muzical?
Cred că trebuie să cunoască un instrument polifonic și armonic. Dar, în zilele noastre, un instrument redutabil și-a făcut apariția: computerul. Oare ce muzică ar fi compus Berlioz, dacă ar fi avut unul?
Acceptând faptul că muzica este un balans între rațiune (principii/știință/tehnică) și emoție (entuziasm/inspirație/expresie), dar și faptul că intervalele muzicale sau tonalitățile ne influențească psihic, putem vorbi despre manipulare în contextul artei sunetelor? Ce poate genera în societate emisia necontenită a muzicilor din mass-media și consumul lor nelimitat, de-a lungul întregii zile, în izolarea autoimpusă de căștile fixate în urechi? Se poate evada din realitate, folosindu-ne de muzică? Dar asta n-ar însemna că muzica are legătură cu alte dimensiuni ale existenței?
Muzica trebuie să manipuleze omul (evident, într-un sens pozitiv) și să-l ajute să ,,evadeze” în propriul său psihic. În esență, muzica este făcută să provoace o reacție din partea ascultătorului. Tehnicile de compoziție sunt tehnici de manipulare. Cu ajutorul lor, compozitorul creează un discurs coerent, atractiv, expresiv, care poate să mențină vie atenția ascultătorului. De asemenea, interpretul manipulează ascultătorul prin arsenalul său de tehnici interpretative.
Repetarea obsedantă a unor piese, la radio sau TV, ține de marketing, obținându-se astfel impunerea de hituri fără valoare. Nu putem lupta cu așa ceva, decât prin excluderea personală din acest circuit.
Câteva vorbe despre colecția dumneavoastră de instrumente muzicale. Care vă sunt cele mai apropiate?
Colecția mea de instrumente conține chitare de toate felurile, instrumente tradiționale cu coarde ciupite, sintetizatoare și o galaxie de instrumente virtuale și efecte în calculator. Îmi plac toate.
Ce muzică ascultați? Aveți o conduită pentru audițiile personale sau vă lăsați purtat de stările și de emoția momentului, atunci când vă hotărâți să o faceți?
Aleg muzica pe care o ascult, în funcție de starea în care mă aflu sau din curiozitate. Dacă muzica mi se adreseaza, o ascult: Meshuggah, Leoš Janáček, Dona Siminică, Beatles, Cesar Franck, Led Zeppelin, Lorn, Lamb of God, Ozric Tentacles, George Enescu, Subcarpați, Macanache, Bach – și aș putea umple multe pagini cu preferințele mele. De când am Spotify, mă simt din ce în ce mai frustrat că există atât de multă muzică bună (prea multă) pe care nu am timp să o ascult.
În siajul cunoscutelor opinii ale lui Celibidache: cum priviți înregistrările muzicale și „înghețarea” sunetelor într-un context de interpretare? Care mai este rolul real al ascultătorului în acest joc?
Nu e ciudat că Celibidache are foarte multe înregistrări, în ciuda părerilor sale extremiste? Putem crede că interpretarea muzicii baroce este ,,autentică”, în lipsa unui document sonor din acea perioadă? Ce aș fi știut despre stilul violonistului Enescu, fără înregistrări (chiar și atât de distorsionate de timp)? Tocmai pentru că interpretarea muzicală este efemeră, ea trebuie păstrată. Îți recomand o audiție: Arcadi Volodos – Volodos in Vienna (2010).
Emoția unei lucrări muzicale este recepționată prin intermediul auzului, iar arhitectura ei prin văz, odată cu studiul partiturii. Vă rog să ne indicați câțiva compozitori care v-au convins urechile și alții care v-au încredințat ochii.
Arhitectura muzicii o percepem tot prin auz. Cercetarea partiturilor m-a ajutat, indiferent de stil, perioadă, complexitate, așa că nu pot să aleg un compozitor anume.
Iași (orașul unde ați studiat chitara clasică) sau București (locul unde ați deprins compoziția)?
Ambele.
a consemnat
Călin Torsan
