Cât timp mai e ceva nou, nu ești bătrân. Timpul stă pe loc pentru tine. Portretul ăsta și cu mine avem o istorie veche de douăzeci de ani. Ne salutăm din ochi. Vorbim. Sigur că sunt și altele. Ochiul le știe și se oprește puțin la fiecare. Prinde privirea peste umăr a tânărului de Andrea del Sarto. Simte cum s-a sfâșiat carnea de pânză a lui Venus în oglindă, de Velázquez, mângâie hermina care mărginește haina Ambasadorului de Holbein, culege musca de pe vălul doamnei din familia Hofer, pictată de un anonim de secol XV, se umple de roșul turbanului din celebrul portret de Van Eyck, mângâie cățelul cuplului Arnolfini, plăsmuit pe pânză de același pictor, topește în imagine foșnetul de mătase al mânecii lui Ariosto, de Tițian. E o familiaritate blândă și plăcută, o revenire caldă, ca într-o relație veche, lipsită de asperități. Ochiul nu aleargă. Se plimbă. Zăbovește câteva clipe, cântărește, se încruntă sau zâmbește pe dinăuntru. Sălile astea înalte, străjuite de lei de piatră, ascund comori cunoscute. E o bucurie aproape domestică să fii din nou aici, o ancoră în lumea tulbure. Un liman.
Numai că pașii duc mereu în același punct. Aceeași direcție care face pulsul să crească. Ochiul așteaptă. Clipește de plăcere, de parcă ar plescăi discret în anticamera unui gust bun. De ce e altfel cu tabloul acesta, văzut de atâtea ori, cunoscut și, totuși, niciodată cunoscut cu totul, e un mister.
Uite-l.
Ochiul îl prinde de la distanță. Privirea se primenește pe măsură ce pașii se întețesc și imaginea se mărește, ca sub o lunetă, ca într-o poveste iscusit spusă tot pe o pânză. Ochiul se mărește și acum. Măiestria artistului trimite furnicături în buricele degetelor, privirea rămâne captivă. Dacă există o logică subtilă a oximoronului, aici e de găsit. În uluială anticipată, cunoscută, regăsită în fața Portretului Papei Iuliu al II-lea, de Rafael, de la National Gallery. Mereu la fel de surprinzător.
Suveranul pontif fragilizat și scofâlcit precum cutele veșmântului alb în care mai mult ghicești trupul firav, gârbov. Dincolo de privirea acum tulbure și pierdută a fost un spirit clocotitor, țâfnos, beligerant, impulsiv, mai învăpăiat decât tichia lui roșie. Papa are barba crescută, ca de doliu. Pierderea Bolognei l-a uluit, pare-se, și pe el. Doar degetele strânse, încărcate de inele, amintesc de puterea acestui războinic care scoate sabia în umbra crucii.
Îl traduc în cuvinte, ca de fiecare dată. Leg ghinda care desăvârșește pilaștrii scaunului de ghinda enormă de la Vatican. Povestesc colțurile gurii și obrajii căzuți, sprâncenele rare și trupul învățat cu armura, puterea înscrisă în roșul și albul care îmbracă slăbiciunea Papei într-un corp public. Așa cum mi s-au povestit și mie. Ochiul se miră de două ori. De reîntâlnirea cu tabloul, de sunetul vocii care-l traduce subiectiv și, cel mai probabil, profund incomplet. De întrebările care se întretaie cu blitz-uri fotografice, de minunea de a fi din nou aici, în fața acestui portret care-mi taie puțin răsuflarea, din care arta își întinde brațele de catifea roșie spre mine. Ambiția obosită a pontifului și ambiția tânără, impetuoasă a pictorului se întâlnesc pe un fond de atlaz verde. Ochiul se lasă invadat de minuția detaliului, aleargă pe pânză, găsește ceva nou, de fiecare dată. Cuvântul abia se ține după el. Buzele se deschid, vocea se însuflețește, ochiul uită să clipească.
Abia mai departe, în fața măreției lui Sebastiano del Piombo din Învierea lui Lazăr, respirația se așază în matca ei. Deși tabloul acesta, enorm, copleșitor, ireal de frumos, de bine construit, de spectaculos răscolește sufletul cu aceeași putere. De ce oare portretul ține, însă, ochiul captiv, la fel ca prima dată, neostoit, imaginând pe loc, fără zăbavă și fără greșeală, legătura cu inima, ca o comandă rapidă pe un desktop, ca o reacție chimică niciodată ratată? Nu știu. Și poate că nu o să știu niciodată.
Ioana Bâldea Constantinescu
Surpriză. Ilustrație: Daniel Ivașcu
