Cel mai mult dor zilele obișnuite. Nu pulsatil. E o durere bună, ca o vulpe mică. Se cuibărește acolo, în coada ei stufoasă, și stă. Mă uit la ea o clipă, nu zic nimic. Câteodată e pe fotoliu, când citesc, alteori e mică, mică, în bucătărie, ascunsă în cana de filtru, când mă duc dimineața să îmi fac cafea. Uneori e în coșul cu rufe, alteori stă cuminte în dulap, printre haine. De cele mai multe ori mă fac că nu e. N-o bag în seamă. Îmi văd de ale mele. Nu-mi stă în drum niciodată, nu mă ține din treabă. E acolo. Un sunet nu scoate. Mă scoate din minți. Mă sleiește. Aș vrea să se ducă de unde a venit.
Necazul e că simte când obosesc, sau când îmi e dor, sau când mă strâng tare, tare pantofii mei de-acum, când dau nas în nas cu mine, în oglindă și mă încrunt un pic, a ceartă. Atunci vine. Vine și stă la pândă. E, la urma urmei, o șireată în felul ei.
Mă sâcâia ideea asta, că nu știu să mă împrietenesc cu ea. Că nu putem trăi împreună. Nu e loc de jivine în viața mea. Nu încă. Mă temeam că poate de-asta și vine atât de des. Poate vrea să mă îmblânzească ea pe mine. Vine când dau peste poze vechi, vine când fac poveștile țăndări și nu mă pricep să le peticesc la loc, vine când am senzația că nu știu și că nu pot. Când nu știu și nu pot de-adevăratelea nu vine, mă lasă în pace. Câteodată mă gândeam că eu sunt vizuina ei și atunci aveam, așa, o duioșie față de ea. Știu și eu, în fond, cum e să te simți dezrădăcinat. Să te cuibărești într-un bârlog străin care nu mai e acasă, dar te apără, o vreme, de frig. Cred că se numește provizorat. Sau soluție de criză. Sau perioadă de tranziție. Cam așa cum se simte ea aici, în orașul ăsta care nu-i spune nimic, cu mine care tac și adun cioburi din mine în oglindă și merg așa, prin lume, cu o vulpe mică ascunsă în geantă, sau prin buzunare, sau pe după ureche. Ca și cum ar fi normal. Ca și cum nu ar fi greu, tu singur cu povara ta mai mare sau mai mică, ascunzându-te după un zâmbet făcut din sticlă spartă.
Câteodată, vulpița asta benignă se transformă într-o haită de prădători cu colți și gheare care te urmăresc peste tot. Se hrănesc din durerile tale. Te aleargă până nu mai poți. În povestea asta, tu ești vânatul. Și nu ai unde să te ascunzi.
Sigur, sunt momentele în care râzi și te agăți de viață cu tot ce are ea bun. Haita stă nedumerită, o vreme, de parcă ți-ar pierde urma. Ca și cum treci printr-o apă și ți se pierde mirosul. Se retrag în negura din care au venit.
Vulpița se întoarce, însă. Mai nou, și-a schimbat blana. E argintie și luminoasă ca furtunile de zăpadă. A trecut în alt anotimp. Am trecut și eu cu ea. Poate o să scriu mai mult despre ea, într-o zi. O vulpe cuminte, cumințică, pe care o mângâi din când în când, care mi se cuibărește în căușul palmei atunci când oftez și mă duc cu mintea departe, pe unde umblam fără griji pe umeri. Vine și stă cu mine, până mă ridic în capul oaselor, mă șterg la ochi și îmi văd de ale mele.
Poate într-o zi o să ne îmblânzim una pe alta, cine știe. Poate că, pentru ea, eu sunt sălbăticiunea. Oare o să-mi piardă urma vreodată? O să uit anotimpurile astea, în care ea își schimbă culoarea după norii care trec pe cerul meu? O să fie mai bine? Când? Poate că haita întreagă stă la pândă, pregătită să se repeadă din întuneric. Știu lucrurile astea, Mă gândesc uneori la ele, cât o scarpin între urechi, ca pe un câine bun, care nu te scapă o clipă din ochi. Nu zice nimic. Poate că nici ea nu are toate răspunsurile.
Nu mi-e frică de ea. Nu-mi mai e.
Ioana Bâldea Constantinescu
Tristețe. Ilustrație: Daniel Ivașcu
