Interviu cu DanDe Popescu

Foto: Florin Ghenade / ConnectArts

Dintre toți compozitorii bucureșteni intervievați pentru proiectul 7 eMotions, DanDe Popescu a fost singurul care a insistat să ne întâlnim: „Cred că cel mai pertinent pentru un interviu este o întâlnire, fie ea și on-line (pe platforma Zoom, de ex.). Cu atât mai mult, cu cât răspunsurile la întrebările solicitate pot fi nuanțate de limbajul non-verbal, imposibil – cel puțin pentru un nescriitor ca mine – de transpus în text. Problema mea cea mai mare este cea a timpului. Eu predau la UNMB, unde se apropie sesiunea, și sunt regizor muzical la Radio. O zi de marți sau joi, după ora 17, în preajma Conservatorului, ar putea fi o variantă.”

Și pentru mine era o problemă timpul, deoarece corespondența noastră mă prinsese într-un vârtej de alte întâlniri și evenimente. Așa că propunerea lui m-a iritat cumva, fiindu-mi mai comod – și preferând asta – să primesc răspunsurile sale în scris. Dar n-aveam decât să accept situația. Cu mediul on-line nu sunt prietenos, iar de platforma Zoom – vedeta perioadei pandemice – nu m-am atins nici măcar o dată. Cred că mi-ar fi fost dificil și să-mi instalez aplicația… Detaliul cu limbajul non-verbal mi s-a părut a fi numai un capriciu, dar ceva speranțe mi s-au reaprins, imediat după ce DanDe a anulat prima întâlnire fixată: „Se pare că Cronos e împotriva mea, iar marțea asta a apărut o înregistrare la Operă și aș fi foarte pe fugă cu interviul. În funcție de cum considerați că se apropie un termen limită, pe care să nu-l depășiți, putem apela la planul B, și anume să vă trimit în scris, pe mail, răspunsurile. Pentru planul A, aș mai putea joi, același loc și aceeași oră; sau mutăm din nou, cu o săptămână, pe 17 mai. Îmi cer scuze și sper să nu mai apară alte încurcături.”

Într-adevăr, n-a mai apărut nimic care să ne încurce întâlnirea propusă. Eu am fost, totuși, cam pe fugă, fiindcă în aceeași zi mi-am vizitat un prieten care-și aniversa discret ziua de naștere. L-am văzut scurt și-am băut împreună două pahare cu vin. Pe drumul spre Conservator, mă tot frământam despre ce-o zice compozitorul, atunci când îmi va simți răsuflarea de boască. Am reușit să ajung la timp, ne-am strâns mâinile și-am hotărât să ne retragem în Cișmigiu, vreme de un ceas, timp în care să discutăm liber și să ne înregistrăm pe telefonul lui. Așa s-a născut ceea ce puteți citi în continuare… Mă rog, este doar o parte din ceea ce am vorbit atunci.

DanDe: Felul în care-mi ortografiez prenumele e invenția lui taică-meu, pentru că sunt inițialele mele și inițialele lui: numele meu complet e Dan Andrei Nicolae, și pe el îl chema Dan Emil. Și-atunci, DanDe e ca la spanioli, când îți dau numele alea, tot arborele genealogic… dar aici e într-un singur cuvânt.

Am aflat apoi de dispariția prematură a tatălui său, o poveste care probabil că i-a infuențat cariera muzicală. Totuși, am descoperit la DanDe o liniște și-o împăcare trădându-i unele note ale caracterului deschis spre bine: „Până la urmă, te formează toate lucrurile care ți se-ntâmplă.”

Călin Torsan: V-am urmărit o intervenție video în care afirrmați că, față de alte epoci, contemporaneitatea ne oferă cu precădere muzici provocatoare, ciudate; a căror asimilare și, eventual, descifrare necesită eforturi suplimentare din partea publicului. Are legătură acest aspect cu democratizarea artei sonore? Dar cu inovațiile și invențiile tehnice care au generat noi instrumente muzicale sau forme alternative de compoziție și de generare a sunetelor?

DanDe: Ce înțelegi prin democratizarea muzicii?

Călin Torsan: Uite, eu sunt un exponent al ei. În sensul că, needucat fiind, exist și eu în planul ăsta, al vieții muzicale. Te duci la magazinul Muzica și îți poți cumpăra un instrument. Nu-i deprinzi chiar toate secretele. Pe unele le deprinzi prost – n-ai avut maestru, n-ai avut profesor. Sufli prost, te îmbolnăvești de plămâni (DD râde). Ai pretenții, începi să vorbești pe la radio (n.m.: fusesem invitat, cu o zi în urmă, la Radio Seven, ca suflător al unul trio de muzică folk). Pe de o parte, e bine că toți putem face muzică, dar asta creează la un moment dat și niște iluzii.

DanDe: Pe de o parte, să știi că sunt destui compozitori care n-au fost neapărat muzicieni. Sau care nu s-au format neapărat ca muzicieni sută la sută. Noi îl avem pe Ștefan Niculescu. Care-i și absolent de Politehnică. În istoria muzicii contemporane, îl avem pe Xenakis, care a fost arhitect. Așadar, perspectiva din care vii și abordezi muzica – privitor la democratizarea de care spui – este foarte diferită de cea a unui muzician format clasic, academic. Pe de altă parte, mai toate curentele noi din artă au venit ca o răsturnare a paradigmei existente. Și-atunci, față de perioadele anterioare – cu care noi ne-am obișnuit, prin prisma tradiției și a moștenirii culturale pe care-o avem –, muzica nouă e… nouă. Și-atunci, pentru ea trebuie să depui un efort, ca să înțelegi pe ce se fundamentează și de unde a pornit compozitorul atunci când s-a apucat să creeze muzica respectivă. Da, muzica contemporană presupune un efort în plus! Pe Mozart îl înțelegem foarte ușor. Sau pe Bach ori pe toți romanticii. Pentru că toți aceștia au un limbaj care ne este familiar deja, cu care ne naștem și în care trăim. Inclusiv muzicile ușoare sau pop sunt construite, de fapt, tot pe limbajul tonal. Și-atunci, acesta ne devine familiar și-l recunoaștem și în muzica clasică. La muzica contemporană, se pune însă discuția unor invenții noi. E altceva, e altă exprimare. E alt vocabular folosit. Și-atunci, eu trebuie să înțeleg mai întâi limba pe care-o vorbește compozitorul, ca să-mi dau seama de gramatica compozitorului respectiv și să pot ajunge apoi și la sens.

Călin Torsan: Limba asta și vocabularul compozitorului ar putea ajunge și la un public neavenit?

DanDe: Absolut! Aboslut! Fiindcă fundamentul universal al muzicii e acolo – vrem, nu vrem. Vine dintr-o matematică, și o știință, și o fizică imuabile. Și-atunci el poate fi recunoscut. Sunt multe muzici de-acum care nu o să supraviețuiască, așa cum nici din clasicism nu erau doar Mozart, Haydn și Beethoven. Erau mult mai mulți compozitori. Și-atunci, de fapt, deschiderea publicului trebuie să fie către toate muzicile, tocmai pentru a putea face selecția mult mai avizată. Și a fundamenta o ierarhie a valorilor. În general, părerile nemuzicienilor se suprapun deseori peste cele ale muzicienilor. Am făcut cândva un experiment cu așa ceva… Chiar și cu soția mea, care nu este muziciană. Ierarhia pe care ea a stabilit-o, într-un concert de muzică contemporană, era foarte asemănătoarea cu cea instituită de colegii din breaslă. Doar că la breaslă, argumentele erau profesionale. La ea, erau pur și simplu intuitive. Dar asta înseamnă că și un novice poate fi acolo! Și că ceea ce se face intelectual poate ajunge și la cineva care nu înțelege neapărat muzica la nivel științific, academic.

Călin Torsan: Te-ai gândit vreodată – pe lângă toate lucrurile pe care le ai de făcut, căci predai și compui, iar astea sunt activități care îți mănâncă foarte mult timp –, așadar, te-ai gândit vreodată să scrii un material de popularizare a muzicii noi? Poate că așa ceva ar mai înlătura râsetele și ghionturile date pe ascuns, atunci când se interpretează pe scenă o lucrare contemporană (n.m.: DD râde).

DanDe: Nici măcar nu asta e problema! Eu nu cred că este relevant să eliminăm râsul și ghiontul spectatorului, ci cumva să le înțelegem, pentru că atunci și comunicarea este mult mai francă. Chiar și la facultate, studenții cu care fac practică componistică și cu care vorbesc despre muzicile noi sunt deseori reticenți, mai ales la lucrările îndrăznețe. Mi se pare mult mai fructuos să-i las să se-amuze, să-i las să îmi spună că nu înțeleg ce se întâmplă acolo, decât să pun un paravan: Domnilor, asta-i muzica înaltă, nu râdem, nu facem mișto de ea! Trebuie, așadar, s-o înțelegem, să ne batem capul să pricepem ce se întâmplă acolo. Un dialog cu spectatorul este mult mai bun, atunci când lași omul să se manifeste așa cum îi vine, așa cum simte.

Călin Torsan: Dialogul ăsta ar putea avea loc, succint, chiar și în sala de concerte? Înaintea unei seri de muzică nouă?

DanDe: Ar trebui! Este un lucru pe care eu mereu l-am susținut. Da, este relevant ca un compozitor să poată să explice – măcar puțin și dincolo de muzica lui – ce a făcut acolo, pentru a ajunge mai ușor la public. De altfel, sunt prins într-un proiect care se numește MUSICOOLT – gândit inițial de Gabriel Almași, un compozitor din Timișoara. Alături de el mai sunt și Gabriel Mălăncioiu, Diana Rotaru, bineînțeles și subsemnatul, Alexandru Murariu (de la Cluj) și încă doi compozitori: unul din Iași – Ciprian Ion, iar celălalt tot din Cluj – Cristian Bence-Muk. Noi fix asta am încercat să facem: am realizat un ciclu de întâlniri pe Zoom – s-a întâmplat în perioada pandemiei, așa că ni s-a părut oportun să facem asta –, în care prezentam unui public nemuzician – dar în jurul unui subiect ales de fiecare, în funcție de ce rezona cu noi mai mult – niște muzici contemporane. Cu scopul de a-l apropia de sălile de concerte unde s-ar petrece ceva asemănător. Totul s-a desfășurat într-un context informal. Revenind la democratizarea de care ziceai la început: oricine știe astăzi puțină programare sau, pur și simplu, are o intuiție bună pentru a lucra într-un program cu care poate compune foarte ușor muzică. Sau hai să nu zicem compune muzică, ci că poate genera un fișier audio. Totuși, compoziția implică cu totul alte lucruri, nu e neapărat ce poate face el acolo. Dar dincolo de produsele electronice de software, care există acum, gândește-te că pe la începutul secolului XX – mai exact, prin anii douăzeci ai secolului XX – au apărut primele instrumente electronice. A apărut posibilitatea de-a înregistra sunet… Aici fac o mică paranteză: față de alte arte, muzica are cele mai puține izvoare artistice reale, pentru că partitura nu cântă. De exemplu, ca să știu exact cum s-a cântat în perioada barocă, nu pot face decât absolut niște speculații. De aia și există atâtea grupuri de muzică barocă, de muzică veche ș.a.m.d., pentru că ele încearcă să-și dea seama cum e cel mai probabil să se fi cântat la vremea respectivă. Și fac o analiză doar pe baza instrumentelor pe care le avem sau pe baza scriiturii ori a relatărilor din perioada respectivă, unele cu aspect tehnic, altele sub forma cronicilor muzicale ș.a.m.d. Picturi avem! Dacă ne gândim la cele rupestre, le avem încă de mii de ani. Mona Lisa – o avem exact așa cum a fost ea pictată. Capela Sixtină, la fel. Le avem pe toate. Sau literatura care rămâne scrisă… Texte scrie, din nou, avem încă din epoci străvechi. Muzică nu avem! Muzică avem cam de o sută și un pic de ani. Și la o calitate așa cum ne permitea epoca respectivă. Instrumentele electronice, care-au apărut ceva mai târziu – Undele Martenot, tereminul, apoi sintetizatoarele ș.a.m.d. –, au schimbat foarte mult din potențialul pe care muzica îl putea oferi, atât compozitorilor, cât și muzicienilor sau publicului. Instrumentele pe care le folosim uzual au fost inventate și perfecționate pentru o muzică pe care noi nu o mai inventăm acum. Noi inventăm altceva! Ar trebui să născocim alte instrumente pentru muzica noastră. Ăsta-i și motivul pentru care multe instrumente sunt folosite nu pentru ce-au fost ele create sau inventate. Vorbesc aici de efectele foarte dragi compozitorilor contemporani: de pianul preparat al lui Cage, de exemplu; sau chiar de instrumente noi, inventate, și nu neapărat unele electronice, ci chiar și acustice. Vorbesc aici de compozitorul american Harry Partch, care-a făcut un sistem netemperat și mai multe sisteme de acordaje pentru instrumentele lui. Unul dintre ele are patruzeci și trei de înălțimi pentru o octavă. E poate ceva absolut inimaginabil pentru noi, care funcționăm în gama cromatică de douăsprezece sunete! El a folosit patruzeci și trei. Are și o explicație, are o logică, iar asta are legătură cu Pitagora și cu rezonanța naturală.

Călin Torsan: Crezi că, în câteva sute de ani, vor dispărea instrumentele clasice? Vioara, clarinetul…

DanDe: Ăsta-i un subiect foarte complicat și aș vrea să spun că nu, n-o să dispară instrumentele astea! Gândește-te la instrumentele clasice de care vorbeai mai devreme și la rolul pe care-l au ele în muzica de film, spre exemplu. Iar muzica de film este, în mare măsură, de sorginte romantică. Sigur, acolo instrumentele sunt completate de toate cuceririle moderne, de tot felul de sintetizatoare, de tot felul de abordări electronice sau efecte care se pun peste orchestra respectivă (sau care se desfășoară în paralel cu orchestra). Nu aș zice, totuși, că instrumentele vor îmbătrâni și vor dispărea, așa cum dispar unele tehnologii. Din moment ce avem mașina, nimeni nu mai vede rostul să te plimbi în oraș cu căruța trasă de cai. Căruța încă există, are un loc al ei, dar ceva s-a perfecționat și-a înlocuit-o de multe ori. Iar asta e o îmbogățire. Deci nu aș spune că, dacă inventăm niște instrumente muzicale noi sau dacă ne orientăm spre cele electronice, putem să scăpăm de cele vechi și că am trecut la o altă etapă. Nu, ci pur și simplu ne-am îmbogățit sfera de exprimare.

Călin Torsan: Ai avut ocazia să compui muzică de film?

DanDe: Cel mai aproape de așa ceva ar fi o muzică pentru coloana sonoră a clipului de promovare a unui joc pentru computer. A fost un proiect în parteneriat, coordonat de Goethe-Institut și de Institutul Francez. Am luat parte în septembrie, anul trecut, asta dacă nu mă înșel (n.m.: în 2021). Era un joc făcut de un studio românesc. Și cei de-acolo gândiseră un scurt filmuleț – de două-trei minute, cam așa ceva –, pentru care voiau o muzică la libera alegere a compozitorilor. A fost foarte interesant, fiindcă au fost implicați vreo șase compozitori, fiecare cu propria abordare, cu propriul limbaj, cu propria sensibilitate, după care au încercat să pună în valoare, cât mai bine, clipul respectiv. Mai mult de-atât nu am avut ocazia să compun. E puțin o altă lume față de compoziția clasică. O întrebare pe care și eu mi-am pus-o, dar și profesori ai noștri, este de ce nu s-a creat o legătură între compozitorii contemporani și regizorii Noului Cinema Românesc. Se pare că s-a produs pe undeva – nu știu de ce, nu știu cum – o ruptură între artele care, de altfel, ar trebui să fie simbiotice. Și, poate, pe undeva muzicianul e mai în turnul de fildeș față de alți artiști, pentru că deschiderea pe care o au – zic la repezeală – un artist plastic sau un dansator de dans contemporan, către muzica și arta contemporană, este mult mai mare decât poate o are un muzician. E posibil să fie vorba și de timp, în mare măsură. Recunosc că eu am puțin timp să mă aplec către alte arte și îmi pare rău pentru lucrul ăsta, pentru că – până la urmă – arte sunt cu toate. Și-ar trebui, ca artiști, să ne cunoaștem între noi și să ne știm preocupările, să comunicăm și să avem zone comune din care să se nască lucruri noi și idei noi sau experiențe și experimente cât mai reușite, care să ne împingă pe toți înainte.

a consemnat
Călin Torsan