Un echilibru rațiune / sentiment, intuiție / senzație este necesar atunci când ne apropiem de domeniul artei, toate componentele relațiilor polare având o importanță mai mare sau mai mică.
Eu nu cred că este relevant să eliminăm râsul și ghiontul spectatorului, ci cumva să le înțelegem, pentru că atunci și comunicarea este mult mai francă.
Demersul componistic este eminamente unul solitar, prin care creatorul se luptă cu propriii demoni, cu propriile temeri, nesiguranțe, îndoieli, trecând prin focul supraîncrederii în forțele proprii și prin gheața celei mai crunte „infraîncrederi”.
Compozitorul este un constructor, un arhitect, el are mai mult timp ca să își proiecteze mesajul; în schimb, interpretul este un aventurier, oricât de bine s-ar fi pregătit.
